luni, 8 iunie 2015

No disrespect intended, but.....

Să clarific de la bun început că nu este intenţia mea să jignesc revoluţionarii din 89`! Dimpotrivă, consider că acel moment istoric a marcat ireversebil soarta acestei naţiuni, schimbând radical (în mare parte în bine) viaţa noastră.



Consider, însă, ca fiind penibil îndemnul unor bezmetici plictisiţi la proteste şi "dacă e nevoie" la "o nouă revoluţie". Nu vreau să fac referire la oportunitatea şi sau utilitatea unor asfel de manifestări. Fac abstracţie şi de absurditatea contextului în care se îndeamnă unii pe alţii la revoluţie. Vreau în schimb să fac o comparaţie cu iarna lui 2011-2012.

Hai să ne aducem aminte de contextul socio-economic şi politic de atunci: preţurile crescuseră, salariile fuseseră tăiate, pensiile impozitate, tarifele la gaz şi energie electrică erau pregătite pentru "liberalizare" (o majorare treptată ), accizele la carburanţi au fost majorate de 6 ori în 2011, iar scena politică defila cu aceleaşi feţe de care mulţi români erau sătui.

În tot acest amalgam de lovituri date românilor de către Guvernul Boc, girat cu lacrimi de Traian Băsescu, o mână de cetăţeni au spus: ajunge! Factorul declanşator a fost scandalul cu Raed Arafat. Şi uite aşa, din 89` încoace, la începutul anului 2012 am avut primele manifestări, care au semănat, cât de cât, cu un început de revoluţie. Ce vroiau atunci protestatarii? Vroiau demisia Guvernului PDL şi a preşedintelui Traian Băsescu. Şi au tot cerut asta zi de zi, timp de vreo 3 luni, în timp ce erau transmişi în direct pe posturile naţionale de ştiri în fiecare seară.



Hai să ne amintim care a fost deznodământul: Băsescu nu a demisionat şi nici Guvernul PDL. Cu alte cuvinte, miile de români au protestat până prin mai (în unele zone ale ţării) degeaba! A trebuit să vină USL cu moţiunea de cenzură şi să dea jos Guvernul PDL (transofrmat în februarie 2012 din Boc în MRU). Cât despre Băsescu, a plecat când a vrut el, adică la final de mandat.

Şi acum hai să ne uităm la contextul actual: nu seamănă nici pe departe cu starea de fapt din 2012. Nu mă apuc să înşirui ceea ce s-a schimbat în bine între timp. Am făcut-o de prea multe ori. Ceea ce vreau să subliniez este penibilitatea agitatorilor (acoperiţi sau descoperiţi), care încearcă din răsputeri să transforme un proces juridic, într-o "luptă pentru liberatea patriei". Nu vreau să minimalizez gravitatea acuzaţiilor care i se aduc prim-ministrului, dar nici nu cred că e motiv de revoluţie.



În fond şi la urma urmei, cine să facă revoluţie? Pentru cei mai mulţi dintre noi reacţia de maximă revoltă este un status pe facebook. Mulţi nu sunt în stare să reacţioneze dincolo de un share şi un "feeling angry because". Iar într-o ţară despre care majoritatea cetăţenilor vorbesc la modul peiorativ, cine să se jertfească? Cine să iasă în stradă? Cine să pună interesul tuturor mai presus de interesul propriu şi individual?



Tocmai de asta can-can-urile, tabloidele şi emisiunile cu asistente semi-dezbrăcate au atâta succes! Oamenii vor să consume lucruri "vesele". Nu vor să citească, să asculte sau să vadă adevărul! Un adevăr care doare, care te face să te simţi prost şi în privinţa căruia trebuie să faci mai mult decât să te loghezi pe facebook!