vineri, 19 iunie 2015

Mentalul colectiv sau despre cum să trăim bine

Povesteam recent cu un bun prieten despre maniera în care românii sunt priviţi de către alte popoare europene şi nu numai. În acest context mi-a povestit o întâmplare, a unui coleg de muncă din străinătate, căruia după câteva luni ca muncitor de rând i s-a dat o funcţie, în cadrul unei companii care avea angajaţi din toate colţurile lumii. Şi cică românaşul nostru s-a transfigurat din colegul amiabil, într-un şef căruia nu-i mai ajungeai nici cu bota la nas, vorba ardeleanului.

E doar un exemplu, menit să ilustreze o mentalitate a celor care pleacă dincolo, dar şi a celor care muncesc în ţară, şi anume, mentalitatea de a fi şi a avea.

sursă foto: www.whi.global

Din păcate încă de la vârstă fragedă ţi se spune (ca să nu zic inoculează) ideea că trebui să înveţi şi să munceşti pentru a fi cineva în viaţă. Iar odată ce eşti cineva, vei avea de toate. Cam la asta se rezumă viaţa. Nu se mai ocupă nimeni, cât de puţin de celălalt aspect, care a ajuns să nu conteze. Şi aici mă refer la a trăi. Nu vorbesc despre a trăi ca surpvieţuire, ci la relaţionarea cu cei din jurul nostru, adică la moralitate, spiritualitate, caracter, atitudine etc. De formarea acestor lucruri se ocupau, până nu demult, părinţii în "cei 7 ani de acasă", profesorii la orele de educaţie civică, dirigenţie şi religie, iar apoi biserica şi credinţa în Dumnezeu.

În multe cazuri cei 7 ani de acasă au ajuns să fie de fapt 2, primii 2, ai concediului de maternitate, pentru ca ulterior, copilul să crească cu tableta, calculatorul, televizorul şi alte lucruri menite să-i distragă atenţia, ca să mai aibă părinţii şi puţină linişte.Orele de educaţie civică au fost scoase de mult din programa şcolară, iar cele de dirigenţie sunt folosite de cele mai multe ori pentru a certa elevii, pentru studiul suplimentar la alte materii sau elevilor li se dă liber. Orele de religie sunt ridiculizate, la fel cum este şi credinţa în Dumnezeu şi biserica.

sursă foto: nicholascartoons.com.au


Aşa se face că am ajuns să trăim într-o Românie în care valorile s-au răsturnat. Trăim într-o Românie în care cel mai important lucru în viaţă este să fii cineva (important, evident, cu funţie de director, manager, consilier, deputat etc.) şi să ai de toate (cât mai multe şi mai scumpe). Trăin într-o Românie în care am uitat să mai trăim şi să ne respectăm aproapele (nu mai zic de iubire, că iarăşi mă ceartă "fanii" că-s visător). Trăim într-o Românie care ne bagă pe găt prin toate mijloacele importanţa materială şi ridiculizează valori esenţiale precum respectul, onoarea, onestitatea, bunul-simţ etc.

Iar milioanele de români care au plecat în străinătate au dus aceste non-valori cu ei. Nu vreau să generalizez.Am prieteni apropiaţi, de suflet, care ştiu să fie oameni între oameni, fie că sunt în România, fie că sunt la marginea Europei sau în mijlocul oceanului. Mi-ar place, însă, ca cei care deţin puterea fantastică a formării de mentalitate şi opinie publică să pună preţ pe moralitate şi mai puţin pe materialism.

Am încredere în neîncredere

Aveam şi am în continuare o mare admiraţie pentru CTP. Îi citesc cu plăcere textele, comentariile la adresa evenimentelor curente şi nu numai. Astăzi mi-au căzut ochii pe un astfel de comentariu de-al maestrului, prin intermediul căruia mi se pare că a cam căzut şi el puţin în sfera demagogiei şi a ipocriziei. Nu ştiu dacă a fost contra cost intervenţia domniei sale de la DIGI 24, aidoma intervenţiilor pe care le făcea în urmă cu vreo 4-5 ani la alta televiziune nationala, de n-aveam voie să dăm jurnalul local până nu termina CTP de vorbit.

Comentariul în cauză a fost făcut de Cristian Tudor Popescu la "Jurnalul de seară" al DIGI 24, în urmă cu vreo 2 zile. Subiectul a fost operaţia premierului şi faptul că ea a fost făcută în străninătate şi nu în ţară şi că prin asta Ponta şi-ar fi arătat neîncrederea în medicii români şi nu ştiu ce interese obscure pe care le-ar avea în Turcia. CTP merge mai departe cu afirmaţiile şi spune că ceea ce a făcut liderul PSD şi alţii ca el este o palmă dată românilor de rând, care nu-şi pot permite să se opereze în Turcia, Viena sau la Paris. Puteţi citi mai multe accesând următorul link: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Politica/CTP+OPERATIE+VICTOR+PONTA+TURCIA+CAVOU+STRAINATATE

În primul rând nu cred că unitatea medicală în care alege premierul să se trateze va reda sau va ajuta la consolidarea încrederii românilor în sistemul medical autohton. Întradevăr este o dovadă de ipocrizie să spui că ai încredere în medicii români, iar apoi să-ţi operezi genunchiul în altă ţară. Dar oare cine e vinovat pentru această stare de fapt? Cred că mulţi români, care nu sunt medici de profesie sau nu au medici în familie au plătit la spital pentru sine sau pentru cineva apropiat sau au auzit astfel de poveşti (ştiţi voi la ce mă refer, la banii ăia care se dau extra, în plicuri sau se bagă în buzunarul de la halat). Nu discut dacă e pe bună dreptate această neîncredere sau nu şi nici nu mă refer la clinicile private, ci vorbesc despre faptul că starea asta o resimte o ţară-ntreagă, chiar şi cei care susţin că nu (pentru ca asta le impune funcţia să susţină).

În al doilea rând, să nu fim ipocriţi! Nu cred că cei care au posibilitatea financiară să se opereze la Cluj-Napoca sau Târgu-Mureş, aleg să se opereze în Bistriţa, la fel cum nu cred că cei care pot să se opereze în condiţiile unităţilor medicale ale Franţei sau Turciei, rămân să se opereze în România. Mai nou sănătatea se plăteşte şi e scumpă rău. Iar ca orice bun necesar, cei care au resurse financiare mai mari vor cumpăra produse şi servicii mai bune. De ce nu avem noi servicii şi produse mai bune şi mai accesibile ca preţ, face subiectul unei cu totul alte discuţii.

Dar s-ar putea totuşi  să nu am dreptate şi CTP să fie întradevăr un etalon al încrederii depline în medicii români.

luni, 8 iunie 2015

No disrespect intended, but.....

Să clarific de la bun început că nu este intenţia mea să jignesc revoluţionarii din 89`! Dimpotrivă, consider că acel moment istoric a marcat ireversebil soarta acestei naţiuni, schimbând radical (în mare parte în bine) viaţa noastră.



Consider, însă, ca fiind penibil îndemnul unor bezmetici plictisiţi la proteste şi "dacă e nevoie" la "o nouă revoluţie". Nu vreau să fac referire la oportunitatea şi sau utilitatea unor asfel de manifestări. Fac abstracţie şi de absurditatea contextului în care se îndeamnă unii pe alţii la revoluţie. Vreau în schimb să fac o comparaţie cu iarna lui 2011-2012.

Hai să ne aducem aminte de contextul socio-economic şi politic de atunci: preţurile crescuseră, salariile fuseseră tăiate, pensiile impozitate, tarifele la gaz şi energie electrică erau pregătite pentru "liberalizare" (o majorare treptată ), accizele la carburanţi au fost majorate de 6 ori în 2011, iar scena politică defila cu aceleaşi feţe de care mulţi români erau sătui.

În tot acest amalgam de lovituri date românilor de către Guvernul Boc, girat cu lacrimi de Traian Băsescu, o mână de cetăţeni au spus: ajunge! Factorul declanşator a fost scandalul cu Raed Arafat. Şi uite aşa, din 89` încoace, la începutul anului 2012 am avut primele manifestări, care au semănat, cât de cât, cu un început de revoluţie. Ce vroiau atunci protestatarii? Vroiau demisia Guvernului PDL şi a preşedintelui Traian Băsescu. Şi au tot cerut asta zi de zi, timp de vreo 3 luni, în timp ce erau transmişi în direct pe posturile naţionale de ştiri în fiecare seară.



Hai să ne amintim care a fost deznodământul: Băsescu nu a demisionat şi nici Guvernul PDL. Cu alte cuvinte, miile de români au protestat până prin mai (în unele zone ale ţării) degeaba! A trebuit să vină USL cu moţiunea de cenzură şi să dea jos Guvernul PDL (transofrmat în februarie 2012 din Boc în MRU). Cât despre Băsescu, a plecat când a vrut el, adică la final de mandat.

Şi acum hai să ne uităm la contextul actual: nu seamănă nici pe departe cu starea de fapt din 2012. Nu mă apuc să înşirui ceea ce s-a schimbat în bine între timp. Am făcut-o de prea multe ori. Ceea ce vreau să subliniez este penibilitatea agitatorilor (acoperiţi sau descoperiţi), care încearcă din răsputeri să transforme un proces juridic, într-o "luptă pentru liberatea patriei". Nu vreau să minimalizez gravitatea acuzaţiilor care i se aduc prim-ministrului, dar nici nu cred că e motiv de revoluţie.



În fond şi la urma urmei, cine să facă revoluţie? Pentru cei mai mulţi dintre noi reacţia de maximă revoltă este un status pe facebook. Mulţi nu sunt în stare să reacţioneze dincolo de un share şi un "feeling angry because". Iar într-o ţară despre care majoritatea cetăţenilor vorbesc la modul peiorativ, cine să se jertfească? Cine să iasă în stradă? Cine să pună interesul tuturor mai presus de interesul propriu şi individual?



Tocmai de asta can-can-urile, tabloidele şi emisiunile cu asistente semi-dezbrăcate au atâta succes! Oamenii vor să consume lucruri "vesele". Nu vor să citească, să asculte sau să vadă adevărul! Un adevăr care doare, care te face să te simţi prost şi în privinţa căruia trebuie să faci mai mult decât să te loghezi pe facebook!