joi, 8 ianuarie 2015

Înainte de a căuta vinovaţii, să ne întrebăm care este fapta!

Tragedia petrecută ieri în Paris a dat curs unor sentinţe exprimate de diverşi vectori de opinie. Am observat cum pe deoparte liberatea de exprimare este pusă mai presus decât viaţa, iar pe de altă parte autorii atentatului sunt oarecum disculpaţi sub pretextul unei limite a decenţei încălcată de prea multe ori. La fel am observat cum ambele opinii, exprimate cu aplomb, au atras deopotrivă simpatia şi antipatia maselor.

Contextul socio-politic al tragediei nu permite exprimarea unor astfel de păreri categorice, iar cei care aruncă vina într-o parte sau alta nu au înţeles care este fapta.

Dacă vorbim din punct de vedere legislativ lucrurile sunt cât se poate de clare: avem un atentat terorist soldat cu pierderea tragică a 12 vieţi omeneşti, a unor jurnalişti, care, tot din punct de vedere legal, nu se fac vinovaţi de absolut nimic.

Dar dacă vorbim din punct de vedere moral, cine a greşit? Jurnaliştii care au acţionat în limita libertăţii de exprimare sau cei care şi-au apărat cu viaţa valorile morale definite de contextul social şi religios în care trăiau şi pe care prima categorie le-a terfelit în fel şi chip? Dacă vorbim de liberate, fie ea şi de exprimare, nu pot să nu-mi amintesc mereu de primul lucru pe care profesorul nostru în Drept Constitţuţional ni l-a spus şi anume: "libertatea ta se sfârşeşte acolo unde începe liberatea altuia". Adică, eşti liber, atâta timp cât nu îngrădeşti sau încalci libertatea altuia. A fost încălcată libertatea celor care puneau subiectul caricaturilor mai presus de propria viaţă? La această întrebare nu putem răspunde categoric da. Ceea ce pot spune cu siguranţă este că acele caricaturi, atâta timp cât nu au avut un scop clar de a evidenţia şi poate chiar rezolva problemele cititorilor cotiadunului respectiv, reprezintă nişte răutăţi fără sens la adresa musulmanilor, care nu pot sub nicio formă să fie ascunse în spatele dreptului la liberă exprimare!

Dacă vorbim despre cei care au înţeles să-şi apere valorile în care cred cu viaţa, acest lucru îl regăsim şi de partea teroriştilor şi de partea jurnaliştilor. Atâta timp cât angajaţii, redactorii, directorii editoriali ai cotidianului respectiv au primit ameninţări şi erau conştienţi de pericolul pe care-l reperezintă publicarea acelor caricaturi, înseamnă că au ales să-şi apere libertatea de exprimare cu viaţa. Chiar dacă au făcut asta involuntar. Şi aici trebuie să cobor puţin din sfera conceptelor ideologice şi să judec lucrurile mai simplu. A face B, care afectează C. C ameninţă A cu moartea. A continuă să facă B, deşi nu este o necesitate pentru a supravieţui. Rezultă că A pune B mai presus decât viaţa. Din nefericire deznodământul este cel exprimat de C de mai multe, ori sub forma ameninţărilor.

Poate jurnaliştii nu au avut de ales, poate directorul editorial al ziarului a ales să publice acele caricaturi şi dintr-un orogoliu profesional sau chiar etnic. În aces caz mai avem un vinovat.

Câteva concluzii....

În afara circumstanţelor de auto-apărare, NIMIC nu poate justifica luarea vieţii altora! Nici măcar apărarea credinţei de natură religioasă.

Dreptul la liberă exprimare nu se apără prin batjocorirea valorilor altor popoare, religii sau categorii sociale, profesionale, politice etc. Rolul jurnalistului este de a reflecta realitatea şi de a o transpune în text, foto sau video pentru cetăţeni.

Presa se zice că este a patra putere în stat, iar în cazul cotidianului francez Charlie Hebdo presa pare a fi făcut un abuz de putere, în mod repetat.

Nu în ultimul rând, cred că înainte de a deveni produsul etniei, meseriei sau credinţei noastre, trebuie să nu uităm că suntem oameni. Iar din acest punct de vedere, deşi în unele aspecte suntem egali, în multe altele suntem diferiţi. Asta trebuie să înţeleagă fanaticii, criticii, liderii politici, religioşi sau de opinie, că suntem diferiţi şi trebuie să ne tolerăm unii pe alţii, evident, atâta timp cât libertatea mea, nu o îngrădeşte pe a ta!