luni, 19 octombrie 2015

Nu poţi să faci bine de la "scuipătorul" şef din sufragerie

Din punctul meu de vedere, Mihai Sturzu a încetat să mai reprezinte Tineretul Social Democrat din momentul în care a pus piciorul în platoul emisiunii Jocuri de Putere, de la Realitatea TV. Nu ma interesează cât de smerit şi vinovat se simte el pentru toate greşelile făcute şi închipuite ale PSD. Nu poţi să cureţi şi să consolidezi o formaţiune politică folosindu-te de emisiunea "scuipătorului" şef pentru a-ţi face ascultat punctul de vedere. Nu poţi să aduci plus-valoare PSD-ului, atâta timp cât sub chipul tău la televizor în seara aceasta apare scris mare cu negru pe galben: PSD, TOT MAI APROAPE DE PCR.

Nu ştiu care sunt realele motive pentru care Mihai Sturzu a ales să spele în public rufele murdare (existau atât de multe modalităţi s-o facă în intimitatea colectivului de colegi). Nu vreau să cred că sunt pur personale. Dacă aş crede că sunt pur personale, asta ar însemna să cred şi că tot ceea ce a clădit Mihai Sturzu în interiorul PSD şi al TSD este fals. Cei care-i sunt apropiaţi ar trebui să-l tragă de mânecă şi să-i ceară unele explicaţii.

Ceea ce vreau să sper după discursul de duminică şi apariţia sa din seara aceasta la televizor este că TSD nu va avea de suferit şi colectivul Tinerilor Social Democraţi va avea capacitatea de a merge înainte şi de a lua doar ceea ce este benefic din poziţia publică a lui Mihai Sturzu, adică:
- nevoia de a comunica mai intens şi mai direct în interiorul PSD cu conducerea centrală
- nevoie de a învăţa din greşeli şi a le recunoaşte (dar cu demnitate)
- nevoia de acţiona în baza unor decizii consensuale

Restul e poveste, iar de poveşti suntem sătui!


duminică, 6 septembrie 2015

Oprescu la DNA: piatră de moară la gâtul foştilor colegi

Dacă bine îmi aduc aminte, pe Oprescu l-am cunoscut în 2009 când făcea turul ţării în calitatea sa de candidat independent la prezidenţiale. A ajuns atunci şi la Bistriţa şi a avut o prelegere la Hotel Diana, eveniment organizat de Viorel Pupeză, în calitatea sa de susţinător la nivel judeţean.

 sursă foto: mesagerul.ro


Nu ştiam mare lucru despre Oprescu la vremea respectivă şi vă mărturisesc că nu ştiu nici acum. Şi nu mă refer la CV-ul domniei sale, ci la activitatea profesională. Nu am văzut o dezbatere sau un articol care să analizeze concret şi comparativ activitatea lui Oprescu ca primar general al capitalei. Suntem noi mai provinciali aşa, de ne place să-l avem pe Creţu-n gură şi pe facebook zi de zi, da uite că la capitală pe ăia nu-i prea doare capu`.

Am găsit, totuşi după câteva căutări pe hotnews o analiză recentă a acitvităţii de 7 a lui Oprescu la cârma capitalei. O puteti vedea şi voi accesând link-ul următor: http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-20252213-ilant-sapte-ani-sorin-oprescu-carma-primariei-capitalei-marile-proiecte-infrastructura-marile-scandaluri.htm O fi bine ce-a făcut, o fi mult, o fi puţin, o fi rău? A făcut mai mult sau mai puţin ca Băsescu? Nu zice nimeni. Ce se spune în schimb, într-un articol din romanialibera.ro este că 9 din 10 puncte ale programului său de campanie au fost date uitării. Vedeţi mai multe aici: http://www.romanialibera.ro/special/dezvaluiri/9-din-10-promisiuni-ale-lui-oprescu-s-au-dovedit-mincinoase-384173

Din ce am citit în câteva ore ale acestei dimineţi trag concluzia că Oprescu nu şi-a prea făcut treaba. Deci profesional e rău. Ca om, mi-a lăsat mereu impresia de aroganţă, dar o aroganţă dublată de un om stăpân pe sine, care ştie ce vorbeşte şi are siguranţa competenţei în domeniul pe care-l practică. De altfel, chiar în 2009 la Bistriţa, Oprescu spunea: "eu nu am fost un om conflictual în viaţa mea. Eu nu sunt un Don Quijote, dar nu am stat nicodată în genunchi, nu am făcut nimic în poziţie de drepţi şi, prin meseria mea, am fost un om liber. Nici pe vremurile celelalte nu putea să-mi spună nimeni cum să operez. Şi poate că am avut şi un avantaj. Dintre toţi liderii aceştia pe unii îi ştiu şi cum arată pe dinăuntru. Se pare că nu e un avantaj".

sursă foto: bistritaonline.ro 

 Şi atunci ce să înţelegem din preumblarea acestei dimineţi a DNA-ului pe la Primăria Capitalei, la reşedinţa lui Oprescu şi alte 11 locaţii? Oficial trebuie să înţelegem, zic procurorii anticorupţie, că Oprescu a fost prins în flagrant, luând mită de la nişte băieţi deştepţi care vroiau bani publici. Neoficial, mă duce gândul la faptul că odată ce a părăsit politica a devenit incomod pentru unii.

Ce mă doare, însă, este faptul că a devenit şi Oprescu încă o piatră de moară la gâtul PSD. Din nou "puritanii" şi "moraliştii" vieţii publice din România au sărit să-i acuze şi să-i ruşineze pe toţi cei care l-au cunoscut vreodată pe Oprescu. Disidentul PDL-ist, Cristian Preda spune că PSD şi PNL ar trebui să-şi ceară scuze, că, în urmă cu 3 ani l-au susţinut pe Oprescu în timpul campaniei electorale.



Aştept să apară înregistrarea video a flagrantului, pe care cică o deţin procurorii DNA. Şi dacă, întradevăr şi-a băgat Oprescu mâna în "borcanul cu miere", cred că este singurul care ar trebui să-şi ceară scuze şi să demisioneze. Să demisioneze, pentru că un flagrant reprezintă dovada irefutabilă a necesităţii de a ieşi definitiv din viaţa politică, administrativă, publică etc.


sâmbătă, 5 septembrie 2015

Despre ipocrizie şi importanţa memoriei colective

Citesc cu stupoare o declaraţie controversată a consilierului municipal al PNL, Alin Seserman. Fostul PDL-ist spune, citat de timponline.ro, că Ovidiu Creţu şi PSD duc o luptă împotriva bistriţenilor şi că primarul Bistriţei folosesşte sediul primăriei în scop politic. Hai să citim declaraţia integrală: ”Ovidiu Creţu a spus că în Primăria Bistriţa nu se face politică, iar sala de şedinţe nu poate fi utilizată pentru manifestări politice. La nici o săptămână distanţă, PSD-ul a ocupat sala de şedinţe de câteva ori. Domnule primar Ovidiu Teodor Creţu, colegii dvs socialişti au ocupat cu totul sala de şedinţe. Se întâlnesc acolo mai des decât reprezentanţii oraşului, consilierii locali. Am cerut de câteva ori să ne puneţi la dispoziţie spaţiu pentru a putea avea audienţe cu cetăţenii. Aţi refuzat fiindcă aveţi impresia că Primăria Bistriţa e proprietatea dvs şi a PSD-ului. Acum înţelegem cu toţii de ce vreţi să cheltuiţi 200.000 de euro pentru sistemul audio din sala de şedinţe a Consiliului Local. Să se audă până pe pietonal cum urlaţi acolo în şedinţe”, notează timponline.ro.

Unu la mână, Alin Seserman lasă să se înţeleagă că  nu ar fi atât de supărat dacă  primarul i-ar fi lăsat şi pe ei să-şi facă munca de partid în sediul primăriei. Doi la mână, insinuează cum că proiectul de dotare a sălii de şedinţe e tot cu scop politic. Pentru că îmi place să fac uz de memoria personală şi cea colectivă, vreau să îi arăt lui Alin ce făceau colegii lui din PDL, în urmă cu 3 ani, când Consiliul Judeţean era condus de PDL, prin Liviu Rusu: 


sursă foto: timponline.ro


 Da, ce se vede în poza de mai sus este o şedinţă a filialei municipale PDL, care avea loc în noaptea de 25 ianuarie 2012, în sediul Consiliului Judeţean. Mai mult decât atât, şedinţa avea loc în timp ce în faţa sediului, sute de bistriţeni protestau împotriva Guvernului Boc şi a lui Traian Băsescu. Dacă nu mă credeţi, regăsiţi descrierea compeltă a evenimentului accesând link-ul următor: http://www.timponline.ro/manifestantii-in-strada-botis-in-palat-presa-pe-post-de-sperietoare-pentru-pdl/ Şi tot atunci, Liviu Rusu dota sediul Consiliului Judeţean cu marmură, tablouri, apartamentul personal şi altele relatate de toată presa locală şi naţională a perioadei respective.

Şi atunci, cum putem noi cataloga o astfel de declaraţie, precum cea făcută de Alin Seserman? Să se numească o scăpare? Să fie ipocrizie? Sau poate e manipulare? Sper ca cei care au ţinere de minte şi care văd dincolo de aceste declaraţii belicoase, să scoată în continuare adevărul la iveală şi să nu se limiteze la a cita nişte înşiruiri de afirmaţii demagogice.

Nu în ultimul rând, dacă este să fim corecţi până la capăt, cred că toate evenimentele politice ale ultimilor 12 ani nu aveau ce căuta la primărie, consiliul judeţean, sala polivalentă etc. Da?! Şi i-aş ruga pe liberali să nu uite un lucru: în momentul de faţă PNL are în Bistriţa 3 sedii! Oare în cazul acesta ce zice moralitatea şi legea?

vineri, 19 iunie 2015

Mentalul colectiv sau despre cum să trăim bine

Povesteam recent cu un bun prieten despre maniera în care românii sunt priviţi de către alte popoare europene şi nu numai. În acest context mi-a povestit o întâmplare, a unui coleg de muncă din străinătate, căruia după câteva luni ca muncitor de rând i s-a dat o funcţie, în cadrul unei companii care avea angajaţi din toate colţurile lumii. Şi cică românaşul nostru s-a transfigurat din colegul amiabil, într-un şef căruia nu-i mai ajungeai nici cu bota la nas, vorba ardeleanului.

E doar un exemplu, menit să ilustreze o mentalitate a celor care pleacă dincolo, dar şi a celor care muncesc în ţară, şi anume, mentalitatea de a fi şi a avea.

sursă foto: www.whi.global

Din păcate încă de la vârstă fragedă ţi se spune (ca să nu zic inoculează) ideea că trebui să înveţi şi să munceşti pentru a fi cineva în viaţă. Iar odată ce eşti cineva, vei avea de toate. Cam la asta se rezumă viaţa. Nu se mai ocupă nimeni, cât de puţin de celălalt aspect, care a ajuns să nu conteze. Şi aici mă refer la a trăi. Nu vorbesc despre a trăi ca surpvieţuire, ci la relaţionarea cu cei din jurul nostru, adică la moralitate, spiritualitate, caracter, atitudine etc. De formarea acestor lucruri se ocupau, până nu demult, părinţii în "cei 7 ani de acasă", profesorii la orele de educaţie civică, dirigenţie şi religie, iar apoi biserica şi credinţa în Dumnezeu.

În multe cazuri cei 7 ani de acasă au ajuns să fie de fapt 2, primii 2, ai concediului de maternitate, pentru ca ulterior, copilul să crească cu tableta, calculatorul, televizorul şi alte lucruri menite să-i distragă atenţia, ca să mai aibă părinţii şi puţină linişte.Orele de educaţie civică au fost scoase de mult din programa şcolară, iar cele de dirigenţie sunt folosite de cele mai multe ori pentru a certa elevii, pentru studiul suplimentar la alte materii sau elevilor li se dă liber. Orele de religie sunt ridiculizate, la fel cum este şi credinţa în Dumnezeu şi biserica.

sursă foto: nicholascartoons.com.au


Aşa se face că am ajuns să trăim într-o Românie în care valorile s-au răsturnat. Trăim într-o Românie în care cel mai important lucru în viaţă este să fii cineva (important, evident, cu funţie de director, manager, consilier, deputat etc.) şi să ai de toate (cât mai multe şi mai scumpe). Trăin într-o Românie în care am uitat să mai trăim şi să ne respectăm aproapele (nu mai zic de iubire, că iarăşi mă ceartă "fanii" că-s visător). Trăim într-o Românie care ne bagă pe găt prin toate mijloacele importanţa materială şi ridiculizează valori esenţiale precum respectul, onoarea, onestitatea, bunul-simţ etc.

Iar milioanele de români care au plecat în străinătate au dus aceste non-valori cu ei. Nu vreau să generalizez.Am prieteni apropiaţi, de suflet, care ştiu să fie oameni între oameni, fie că sunt în România, fie că sunt la marginea Europei sau în mijlocul oceanului. Mi-ar place, însă, ca cei care deţin puterea fantastică a formării de mentalitate şi opinie publică să pună preţ pe moralitate şi mai puţin pe materialism.

Am încredere în neîncredere

Aveam şi am în continuare o mare admiraţie pentru CTP. Îi citesc cu plăcere textele, comentariile la adresa evenimentelor curente şi nu numai. Astăzi mi-au căzut ochii pe un astfel de comentariu de-al maestrului, prin intermediul căruia mi se pare că a cam căzut şi el puţin în sfera demagogiei şi a ipocriziei. Nu ştiu dacă a fost contra cost intervenţia domniei sale de la DIGI 24, aidoma intervenţiilor pe care le făcea în urmă cu vreo 4-5 ani la alta televiziune nationala, de n-aveam voie să dăm jurnalul local până nu termina CTP de vorbit.

Comentariul în cauză a fost făcut de Cristian Tudor Popescu la "Jurnalul de seară" al DIGI 24, în urmă cu vreo 2 zile. Subiectul a fost operaţia premierului şi faptul că ea a fost făcută în străninătate şi nu în ţară şi că prin asta Ponta şi-ar fi arătat neîncrederea în medicii români şi nu ştiu ce interese obscure pe care le-ar avea în Turcia. CTP merge mai departe cu afirmaţiile şi spune că ceea ce a făcut liderul PSD şi alţii ca el este o palmă dată românilor de rând, care nu-şi pot permite să se opereze în Turcia, Viena sau la Paris. Puteţi citi mai multe accesând următorul link: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Politica/CTP+OPERATIE+VICTOR+PONTA+TURCIA+CAVOU+STRAINATATE

În primul rând nu cred că unitatea medicală în care alege premierul să se trateze va reda sau va ajuta la consolidarea încrederii românilor în sistemul medical autohton. Întradevăr este o dovadă de ipocrizie să spui că ai încredere în medicii români, iar apoi să-ţi operezi genunchiul în altă ţară. Dar oare cine e vinovat pentru această stare de fapt? Cred că mulţi români, care nu sunt medici de profesie sau nu au medici în familie au plătit la spital pentru sine sau pentru cineva apropiat sau au auzit astfel de poveşti (ştiţi voi la ce mă refer, la banii ăia care se dau extra, în plicuri sau se bagă în buzunarul de la halat). Nu discut dacă e pe bună dreptate această neîncredere sau nu şi nici nu mă refer la clinicile private, ci vorbesc despre faptul că starea asta o resimte o ţară-ntreagă, chiar şi cei care susţin că nu (pentru ca asta le impune funcţia să susţină).

În al doilea rând, să nu fim ipocriţi! Nu cred că cei care au posibilitatea financiară să se opereze la Cluj-Napoca sau Târgu-Mureş, aleg să se opereze în Bistriţa, la fel cum nu cred că cei care pot să se opereze în condiţiile unităţilor medicale ale Franţei sau Turciei, rămân să se opereze în România. Mai nou sănătatea se plăteşte şi e scumpă rău. Iar ca orice bun necesar, cei care au resurse financiare mai mari vor cumpăra produse şi servicii mai bune. De ce nu avem noi servicii şi produse mai bune şi mai accesibile ca preţ, face subiectul unei cu totul alte discuţii.

Dar s-ar putea totuşi  să nu am dreptate şi CTP să fie întradevăr un etalon al încrederii depline în medicii români.

luni, 8 iunie 2015

No disrespect intended, but.....

Să clarific de la bun început că nu este intenţia mea să jignesc revoluţionarii din 89`! Dimpotrivă, consider că acel moment istoric a marcat ireversebil soarta acestei naţiuni, schimbând radical (în mare parte în bine) viaţa noastră.



Consider, însă, ca fiind penibil îndemnul unor bezmetici plictisiţi la proteste şi "dacă e nevoie" la "o nouă revoluţie". Nu vreau să fac referire la oportunitatea şi sau utilitatea unor asfel de manifestări. Fac abstracţie şi de absurditatea contextului în care se îndeamnă unii pe alţii la revoluţie. Vreau în schimb să fac o comparaţie cu iarna lui 2011-2012.

Hai să ne aducem aminte de contextul socio-economic şi politic de atunci: preţurile crescuseră, salariile fuseseră tăiate, pensiile impozitate, tarifele la gaz şi energie electrică erau pregătite pentru "liberalizare" (o majorare treptată ), accizele la carburanţi au fost majorate de 6 ori în 2011, iar scena politică defila cu aceleaşi feţe de care mulţi români erau sătui.

În tot acest amalgam de lovituri date românilor de către Guvernul Boc, girat cu lacrimi de Traian Băsescu, o mână de cetăţeni au spus: ajunge! Factorul declanşator a fost scandalul cu Raed Arafat. Şi uite aşa, din 89` încoace, la începutul anului 2012 am avut primele manifestări, care au semănat, cât de cât, cu un început de revoluţie. Ce vroiau atunci protestatarii? Vroiau demisia Guvernului PDL şi a preşedintelui Traian Băsescu. Şi au tot cerut asta zi de zi, timp de vreo 3 luni, în timp ce erau transmişi în direct pe posturile naţionale de ştiri în fiecare seară.



Hai să ne amintim care a fost deznodământul: Băsescu nu a demisionat şi nici Guvernul PDL. Cu alte cuvinte, miile de români au protestat până prin mai (în unele zone ale ţării) degeaba! A trebuit să vină USL cu moţiunea de cenzură şi să dea jos Guvernul PDL (transofrmat în februarie 2012 din Boc în MRU). Cât despre Băsescu, a plecat când a vrut el, adică la final de mandat.

Şi acum hai să ne uităm la contextul actual: nu seamănă nici pe departe cu starea de fapt din 2012. Nu mă apuc să înşirui ceea ce s-a schimbat în bine între timp. Am făcut-o de prea multe ori. Ceea ce vreau să subliniez este penibilitatea agitatorilor (acoperiţi sau descoperiţi), care încearcă din răsputeri să transforme un proces juridic, într-o "luptă pentru liberatea patriei". Nu vreau să minimalizez gravitatea acuzaţiilor care i se aduc prim-ministrului, dar nici nu cred că e motiv de revoluţie.



În fond şi la urma urmei, cine să facă revoluţie? Pentru cei mai mulţi dintre noi reacţia de maximă revoltă este un status pe facebook. Mulţi nu sunt în stare să reacţioneze dincolo de un share şi un "feeling angry because". Iar într-o ţară despre care majoritatea cetăţenilor vorbesc la modul peiorativ, cine să se jertfească? Cine să iasă în stradă? Cine să pună interesul tuturor mai presus de interesul propriu şi individual?



Tocmai de asta can-can-urile, tabloidele şi emisiunile cu asistente semi-dezbrăcate au atâta succes! Oamenii vor să consume lucruri "vesele". Nu vor să citească, să asculte sau să vadă adevărul! Un adevăr care doare, care te face să te simţi prost şi în privinţa căruia trebuie să faci mai mult decât să te loghezi pe facebook!

marți, 12 mai 2015

Pudicii simandicoşi ai facebook-ului

A devenit o modă mai nou să fii şocat, oripilat şi dezgustat pe facebook. Dar nu oricum! Trebuie să o faci în turmă. Probabil n-aş fi băgat în seamă aceste efecte adverse ale marilor reţele de socializare, dacă ultima "campanie" anti ceva nu s-ar fi îndreptat împotriva unor vânători. Cică ăia din poza de mai jos sunt nişte americani, care au vânat un urs în judeţul nostru, l-au băgat în maşină, l-au descărcat în faţa Hotel Castel Dracula, iar acolo şi-au făcut câteva poze cu prada.

sursa foto: facebook                               

Până aici, nimic ieşit din comun. Doar că au apărut "ierbivorii" şi hipsterii reţelelor de socializare scandalizaţi de gestul "plin de cruzine" şi "batjocoritor" al americanilor, care "uite cum chinuie bietul animal". Cu toate că nu au încălcat cu absolut nimic legea, nici etica vânătorească, oamenii în cauză sunt acuzaţi de toate relele lumii moderne pentru faptul că au vânat un urs.

O să fac în continuare câteva presupuneri:

1. Presupun că cei care îi acuză de cruzime pe vânătorii americani nu au tăiat o găină sau un porc în viaţa lor (probabil nici nu au văzut cum se întâmplă efectiv să ajungă carnea de pe găină în farfuria sau în burger-ul lor).

2. Presupun că cei care sunt oripilaţi de aceste poze sunt aceeaşi oameni care preferă să mănânce batoane cu cereale şi salate de rucola, pentru ca mai apoi să-şi poată face poze şi să le arate "fanilor" de pe facebook cât de eco, bio şi mai nu ştiu cum trăiesc şi mănâncă ei.

3. Presupun că cei care îi acuză de batjocură faţă de urs pe americani ar muri dacă ar trebui să stea 3 zile într-o pădure sau la ţară, fără semipreparate congelate sau acces la fast-food.


4. Presupun că majoritatea celor care au "lovit cu tastatura" în vânători au mâncat câteva ore mai târziu sau a doua zi o tocană cu carne de porc, un hamburger, un grătar, un salam cu carne de cal (da, încă se mai pune carne de cal în salam!!! s-a pus dintotdeauna şi e foarte bună), o supă de găină etc.

5. Şi aş îndrăzni să trag şi o concluzie a comentariilor care clamau lipsa de umanitate a vântătorilor: doar urşii, căprioarele, vulpiţele, elefănţeii şi tigrişorii (şi alte elemente de faună care pot fi vânate) sunt animăluţe faţă de care poţi fi acuzat de cruzime şi batjocură. Restul de dobitoace, care îşi duc traiul pe lângă casa omului e ok să fie înjunghiate în gât o dată sau de două ori pe an, e ok să le fie rupt gâtul în fiecare săptămână şi aşa mai departe.

Cred că dacă asta e generaţia viitorului, din ce în ce mai lipsită de contact cu realitatea, o să ajungem să ne hrănim cu alimente sintetizate din chimicale şi cu postările pe facebook.

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Am rezolvat, nu se poate

S-au liniştit apele. Cel puţin la suprafaţă. Furtuna continuă, însă, în adâncuri, chiar şi după 5 luni de la alegerea noului preşedinte. Şi înţeleg de ce. Înţeleg cu atât mai mult, cu cât am trecut de un an şi jumătate în spatele celor care stau în primul rând al politici şi guvernării din România.

După şocul iniţial ne-am spus şi noi, că la un asemenea vot covârşitor pentru candidatul PNL nu poţi decât să acorzi dreptate cetăţenilor, singura forţă cu adevărat importantă de pe scena politică. La un momentdat, după ce încrâncenarea celor 6 săptămâni de campanie a dispărut, chiar mi-am zis că poate neamţul o să aducă întradevâr schimbarea despre care se vorbeşte şi pe care românii o aşteaptă din `89 încoace. Mi-a trecut repede. Mi-a trecut subit, de fapt, când am ascultat bilanţul celor 100 zile de mandat.

Iohannis a apărut în faţa naţiunii la fel de şters şi umil cum a apărut pe întreaga durată a campaniei electorale (cu excepţia provocării copilăreşti lansată lui Ponta în timpul dezbaterii televizate). Cu fiecare zi care s-a scurs din 12 noiembrie 2014 încoace, acea frântură de speranţă, ca Iohannis e colacul de salvare al românilor s-a stins. La 100 zile de mandat Iohannis ne-a spus ceea ce am auzit de la mulţi politicieni: nu se poate schimba nimic peste noapte. Era de fapt o minciună.

A minţit, el şi echipa lui de comunicare, când au creat senzaţia că, odată cu "înscăunarea" lui Iohannis, în România va curge lapte şi miere pe străzi. De a doua minciună s-a ocupat Iohannis singur, când a spus că nu se schimbă nimic peste noapte. Fals! Iohannis nu poate schimba nimic! Am spus-o şi în campanie: prerogativele preşedintelui nu au nicio legătură directă cu bunăstarea românilor. Poate dacă era (Doamne fereşte!!!) o situaţie de conflict militar putea să influenţeze în mod direct bunăstarea românilor, dar altfel...

Au trecut 5 luni de la alegeri şi vedem că în spatele şi în preajma preşedintelui s-au aciuat, chemate sau nu, personaje cel puţin dubioase. Vedem că cei care l-au susţinut în campanie se ocupă  acum de o critică la foc automat a Guvernării Ponta. Fără a fi părtinitor, dar având în vedere contextul intern şi internaţional, economic şi financiar în care Ponta a preluat guvernarea, nu cred că putea cineva să facă mai mult şi mai bine. Iar dacă eliminăm ipocrizia, cred că toţi vor fi de acord cu această afirmaţie.

Cred că bilanţul celor 100 zile de mandat ale lui Iohannis se poate exprima astfel: am rezolvat, nu se poate. Bineînţeles că mai avem 4 ani şi jumătate să ne convingem de lucrul acesta. Vom trăi şi vom vedea.

joi, 8 ianuarie 2015

Înainte de a căuta vinovaţii, să ne întrebăm care este fapta!

Tragedia petrecută ieri în Paris a dat curs unor sentinţe exprimate de diverşi vectori de opinie. Am observat cum pe deoparte liberatea de exprimare este pusă mai presus decât viaţa, iar pe de altă parte autorii atentatului sunt oarecum disculpaţi sub pretextul unei limite a decenţei încălcată de prea multe ori. La fel am observat cum ambele opinii, exprimate cu aplomb, au atras deopotrivă simpatia şi antipatia maselor.

Contextul socio-politic al tragediei nu permite exprimarea unor astfel de păreri categorice, iar cei care aruncă vina într-o parte sau alta nu au înţeles care este fapta.

Dacă vorbim din punct de vedere legislativ lucrurile sunt cât se poate de clare: avem un atentat terorist soldat cu pierderea tragică a 12 vieţi omeneşti, a unor jurnalişti, care, tot din punct de vedere legal, nu se fac vinovaţi de absolut nimic.

Dar dacă vorbim din punct de vedere moral, cine a greşit? Jurnaliştii care au acţionat în limita libertăţii de exprimare sau cei care şi-au apărat cu viaţa valorile morale definite de contextul social şi religios în care trăiau şi pe care prima categorie le-a terfelit în fel şi chip? Dacă vorbim de liberate, fie ea şi de exprimare, nu pot să nu-mi amintesc mereu de primul lucru pe care profesorul nostru în Drept Constitţuţional ni l-a spus şi anume: "libertatea ta se sfârşeşte acolo unde începe liberatea altuia". Adică, eşti liber, atâta timp cât nu îngrădeşti sau încalci libertatea altuia. A fost încălcată libertatea celor care puneau subiectul caricaturilor mai presus de propria viaţă? La această întrebare nu putem răspunde categoric da. Ceea ce pot spune cu siguranţă este că acele caricaturi, atâta timp cât nu au avut un scop clar de a evidenţia şi poate chiar rezolva problemele cititorilor cotiadunului respectiv, reprezintă nişte răutăţi fără sens la adresa musulmanilor, care nu pot sub nicio formă să fie ascunse în spatele dreptului la liberă exprimare!

Dacă vorbim despre cei care au înţeles să-şi apere valorile în care cred cu viaţa, acest lucru îl regăsim şi de partea teroriştilor şi de partea jurnaliştilor. Atâta timp cât angajaţii, redactorii, directorii editoriali ai cotidianului respectiv au primit ameninţări şi erau conştienţi de pericolul pe care-l reperezintă publicarea acelor caricaturi, înseamnă că au ales să-şi apere libertatea de exprimare cu viaţa. Chiar dacă au făcut asta involuntar. Şi aici trebuie să cobor puţin din sfera conceptelor ideologice şi să judec lucrurile mai simplu. A face B, care afectează C. C ameninţă A cu moartea. A continuă să facă B, deşi nu este o necesitate pentru a supravieţui. Rezultă că A pune B mai presus decât viaţa. Din nefericire deznodământul este cel exprimat de C de mai multe, ori sub forma ameninţărilor.

Poate jurnaliştii nu au avut de ales, poate directorul editorial al ziarului a ales să publice acele caricaturi şi dintr-un orogoliu profesional sau chiar etnic. În aces caz mai avem un vinovat.

Câteva concluzii....

În afara circumstanţelor de auto-apărare, NIMIC nu poate justifica luarea vieţii altora! Nici măcar apărarea credinţei de natură religioasă.

Dreptul la liberă exprimare nu se apără prin batjocorirea valorilor altor popoare, religii sau categorii sociale, profesionale, politice etc. Rolul jurnalistului este de a reflecta realitatea şi de a o transpune în text, foto sau video pentru cetăţeni.

Presa se zice că este a patra putere în stat, iar în cazul cotidianului francez Charlie Hebdo presa pare a fi făcut un abuz de putere, în mod repetat.

Nu în ultimul rând, cred că înainte de a deveni produsul etniei, meseriei sau credinţei noastre, trebuie să nu uităm că suntem oameni. Iar din acest punct de vedere, deşi în unele aspecte suntem egali, în multe altele suntem diferiţi. Asta trebuie să înţeleagă fanaticii, criticii, liderii politici, religioşi sau de opinie, că suntem diferiţi şi trebuie să ne tolerăm unii pe alţii, evident, atâta timp cât libertatea mea, nu o îngrădeşte pe a ta!