duminică, 12 august 2012

Mi-e dor

Atât de mult timp a început să-mi ocupe munca, că nu am mai avut timp să scriu nimic.

Mi-am dat seama după 5 luni, de când am revenit la Realitatea TV, că munca a devenit iarăşi o parte dominantă în viaţa mea, iar eu cel dominat. Nu mă plâng, iubesc ceea ce fac, meseria asta care te devorează (când n-o să mai pot, o să-mi cau to slujbă monotonă de birou), doar că îmi lipsesc unele lucruri.

Când munceam în alte televiziuni locale, weekend-ul, de cele mai multe ori, era weekend. Sărbătorile erau sărbători, iar nopţile le dormeam cap-coadă. Şi asta îmi oferea, dincolo de timp, starea necesară pentru a scrie, a visa şi a mă bucura de celelalte mărunţişuri care mă fac fericit.

 Când îţi petreci în medie 11 ore pe zi la muncă (iar restul timpului îţi faci griji pentru evenimentele pe care le-ai puta rata sau telefonul ala nenorocit, care în orice moment te poate anunţa ca trebuie să ieşi urgent pe uşă) viaţa ta se schimbă. Casa devine hotel: un loc unde iei cina, micul dejun şi pui noapte capul pe pernă. Colegii de muncă îţi devin familie, iar biroul, casa departe de casă.

Noroc cu Oana, care mă înţelege şi mă susţine în tot ceea ce fac. Noroc cu părinţii mei, care îmi suportă reacţiile de apucat, seara când ajung acasă şi deja sunt la capătul răbdării şi cu nervii la pământ. Fără ei nu ştiu ce m-aş face.

Mi-e dor să iubesc aşa cum mi-aş dori, mi-e dor să visez cu ochii deschişi. Şi totuşi, nu aş da pe nimic în lume meseria asta, în care noi, jurnaliştii, suntem nişte consumabile.


Un comentariu:

catalina spunea...

Bravo!! Pentru simplul fapt ca poti scrie asa..Ar trebui sa scrii mai des, lumea are nevoie de articole de genul asta.
Si as vrea sa pot spune si eu ca IUBESC o anumita meserie.Nu sunt asa de norocoasa ca tine..