miercuri, 15 august 2012

România, între vodka şi McDonald`s

Ceea ce ar trebui înţeles din disputa "tronului" de la Cotroceni este că acum se va decide între vest şi est. Conflictul a încetat de mult să fie, dacă a fost vreodată doar atăt, unul între politici economice de stânga sau de dreapta. Ambii adversari au dovedit că nu au susţinerea populară, politică sau capacitatea (ar fi prea mult să spun competenţa) necesară de a convinge. Dincolo de asta se vede de la o poştă că nici armele instituţionale nu sunt suficiente pentru a tranşa, fără drept de apel, cursă dintre preşedintele interimar şi cel suspendat.






Aici intră în schemă, mai evident ca niciodată, jucătorii de talie mondială. Pe deoparte avem SUA, de cealaltă parte Rusia. Românii stau acum între pofta de petrol şi monopolul gazelor naturale. Iar când amândouă se scumpesc sub "atenta coordonare" a "binefăcătorilor" de la FMI este clar că deznodământul nu va fi unui fericit.


Cineva îmi spunea că seamănă foarte mult starea de fapt de acum, cu cea din `89. Doar că acum se joacă la alt nivel. Au rămas în urmă Constituţia şi interesele cetăţeanului. Au fost date uitării locurile de muncă, salariile, pensiile, taxele, căldura şi banii de pâine. Finalitatea luptei este scopul în sine. O finalitate pe care o aştept cu groază.





Ce va aduce 21 august? Probabil o nouă amânare. Ce va urma verdictului apocaliptic al CCR? Nu ştiu cu certitudine. Cert este că instituţiile statului s-au transformat în cămpul de luptă al PDL şi USL. Asta ar trebui să-i pună pe mulţi pe gânduri.

duminică, 12 august 2012

Mi-e dor

Atât de mult timp a început să-mi ocupe munca, că nu am mai avut timp să scriu nimic.

Mi-am dat seama după 5 luni, de când am revenit la Realitatea TV, că munca a devenit iarăşi o parte dominantă în viaţa mea, iar eu cel dominat. Nu mă plâng, iubesc ceea ce fac, meseria asta care te devorează (când n-o să mai pot, o să-mi cau to slujbă monotonă de birou), doar că îmi lipsesc unele lucruri.

Când munceam în alte televiziuni locale, weekend-ul, de cele mai multe ori, era weekend. Sărbătorile erau sărbători, iar nopţile le dormeam cap-coadă. Şi asta îmi oferea, dincolo de timp, starea necesară pentru a scrie, a visa şi a mă bucura de celelalte mărunţişuri care mă fac fericit.

 Când îţi petreci în medie 11 ore pe zi la muncă (iar restul timpului îţi faci griji pentru evenimentele pe care le-ai puta rata sau telefonul ala nenorocit, care în orice moment te poate anunţa ca trebuie să ieşi urgent pe uşă) viaţa ta se schimbă. Casa devine hotel: un loc unde iei cina, micul dejun şi pui noapte capul pe pernă. Colegii de muncă îţi devin familie, iar biroul, casa departe de casă.

Noroc cu Oana, care mă înţelege şi mă susţine în tot ceea ce fac. Noroc cu părinţii mei, care îmi suportă reacţiile de apucat, seara când ajung acasă şi deja sunt la capătul răbdării şi cu nervii la pământ. Fără ei nu ştiu ce m-aş face.

Mi-e dor să iubesc aşa cum mi-aş dori, mi-e dor să visez cu ochii deschişi. Şi totuşi, nu aş da pe nimic în lume meseria asta, în care noi, jurnaliştii, suntem nişte consumabile.