duminică, 18 iulie 2010

Despre accidentele rutiere

Cele mai des întâlnite ştiri în jurnalism sunt accidentele rutiere. Poate nu în fiecare zi, dar tot o dată la 2-3 zile îmi sună telefonul să mă anunţe că o maşină a intrat în şanţ, într-un cap de pod, într-un stâlp, în altă maşină; că sunt trei, patru, două sau o victimă; că traficul este blocat în zonă sau restricţionat pe o bandă; că unul a murit, că altul a zburat prin parbriz în curtea vecinului; că un tir, cisternă s-a răsturnat în Pasul Tihuţa etc. Variate şi felurite cu un impact sau altul asupra celor care trec din îmtâmplare pe lângă ele sau a celor care urmăresc ştirile, citesc ziarele sau ascultă radioul.

Am încercat de-a lungul celor doi anişori de presă să-mi cultiv o oarecare nesimţire, nepăsare sau cum vreiţi să-i spuneţi în ceea ce priveşte acest tip de eveniment. Însă ieri am avut ocazia să-mi dau seama că nimic nu te poate pregăti pentru masacrul pe care îl lasă în urmă un şofer neatent, beat sau distrat. Nimic nu se compară cu momentul când ajungi primul la faţa locului, când nici poliţia, nici ambulanţele nu au ajuns. Abia atunci poţi aprecia cu adevărat dezastrul produs.

Ieri a fost un dezastru în adevăratul sens al cuvântului. Trafic blocat, un mort, 2 răniţi mai mult sau mai puţin grav, resturi de maşină şi 2 motociclete împrăştiate pe mai bine de 100 metri de asfalt. Trebuie să recunosc că mi s-a întors stomacul pe dos când am văzut cadavrul, cu un membru amputat, din şanţul de pe marginea DN 17. Însă nu cadavrul sau resturile de motocicletă mi-au stricat ziua. Nici faptul că am stat 2 ore în soare până am luat un sincron de la poliţistul de serviciu.

Oricât ai încerca să tratezi la rece un accident de acest gen, să-l vezi ca pe o ştire, să analizezi ce trebuie să iei pe bandă ca să fie ştirea de impact, într-un fel sau altul afli că şi oamenii aceia aveau neveste, copii şi o viaţă. Şoferul jeep-ului care a lovit cele două motociclete se întocea acasă după ce şi-a dus nevasta şi fata la o mănăstire. Cei doi motociclişti avea numere de înmatriculare din Ungaria, aveau în jur a 40 de ani, iar cel mai probabil erau 2 prieteni care făceau o excursie cu motoarele. Tot ce a rămas din ei sunt bucăţi pe asfalt şi un aparat foto.

Parcă atunci când nu le cunoşti povestea este mai uşor să uiţi.

Niciun comentariu: