marți, 11 mai 2010

Despre live-uri

Una dintre probele de foc din munca în televiziune este live-ul.

(Pentru cei care nu ştiu live-ul este o intervenţie în direct, audio şi video, a reporterului în cadrul jurnalului sau o unei emisiuni, pentru a aduce informaţii suplimentare legate de un anumit subiect. Live-ul are scopul de a dinamiza şi a da mai multă credibilitate unui jurnal. Reporterul se află binînţeles în teren, la locul subiectului despre care vorbeşte.)

Sunt live-uri programate de coordonatori cu o zi înainte, atunci când cunoşti toate datele subiectului. Sunt însă şi live-uri "spontane". Atunci când alergi ca apucatul să ajungi la accident şi de abia ai timp să afli ce sa întâmplat; atunci când vorbeşti despre un subiect care nu îţi aparţine.

Nu se compară cu nimic senzaţia de a sta în faţa camerei de filmat, ştiind că te va vedea şi auzi o ţară întreagă; ştiind că cea mai mică greşeală va fi tocată mărunt de devoratorii de presă; ştiind că ai la dispoziţie 30 de secunde, până într-un minut, să spui cum poţi tu mai bine şi mai sintetic de ce s-au ciocnit acele maşini, de ce a deraiat trenul sau de ce s-a prăbuşit avionul în lac; ştiind că o greşeală făcută în direct nu mai poate fi reparată, dar mai ales că, odată ce auzi în cască "Bună dimineaţa Vlad, te ascultăm", nu mai este loc de ezitare.

La toate acestea se adaugă şi faptul că, tu cu o zi înainte ai muncit 13 ore, că ai mai fost şi la un accident la 2 noaptea, iar la 6 dimineaţa trebuie să fi la cadru, odihnit, relaxat şi zâmbitor dacă se poate. Dacă mai ţii cont şi de cele 30 plus sau minus 15 grade de afară, vă spun eu că este o senzaţie unică.

La final auzi din nou în cască "Vlad Ciocan îţi mulţumim". Şi atunci ori te bucuri că ai vorbit coerent, fără greşeli, ori îţi îţi vine să intri în pământ de ruşine că ai greşit un nume, un acord sau un accent. Toate aceste lucruri ţin însă de munca în televiziune. Nimic nu se compară cu asta.

Niciun comentariu: